Methodology - Metode de cercetare, predare

ROLUL FORMATIV AL ISTORIEI

       La formarea personalităţii elevului, fiecare disciplină de învăţământ contribuie în funcţie de conţinutul ei, prin modalităţi şi căi specifice. Prin natura sa, istoria trezeşte şi cultivă sentimente, creează acele stări raţionale şi afective de care are nevoie orice fiinţă umană pentru a trăi şi a-şi valida capacităţile creatoare în conformitate cu cerinţele progresului şi cu interesele societăţii. Istoriei îi revine un rol esenţial în formarea personalităţii elevilor. Istoria nu doar transmite un volum de cunoştinţe în informarea elevilor asupra curgerii datelor sau a desfăşurării unor evenimente istorice ci are rolul important de a forma capacităţi de interpretare, înţelegere şi acţiune. Istoria vizează atât latura cognitivă cât şi cea raţional-afectivă contribuind la dezvoltarea cunoştinţelor din toate sferele existenţei sociale.

    Constituită, practic, într-un tezaur al învăţămintelor trecutului şi prezentului, cu multiple trimiteri spre viitor, istoria se prezintă ca o ştiinţă de sinteză, componentă esenţială a culturii generale a oricărui om care se respectă. De asemenea, istoria este un izvor de înţelepciune prin concluziile ce pot fi trase din faptele trecutului, oferind posibilitatea valorificării a ceea ce a fost pozitiv şi evitării a ceea ce a fost negativ.

    Istoria operează cu concepte, noţiuni specifice şi altor discipline, apelează la cunoştinţele dobândite de elevi la alte obiecte de studiu. Astfel, ea aprofundează cunoştinţele elevului, îi dezvoltă capacităţile intelectuale, punându-l în situaţia de a opera, în condiţii diferite, cu noţiuni care au grad mai mare de generalitate.

    Istoria constituie, în acelaşi timp, şi fundament pentru cunoştinţele dobândite de elevi la alte discipline ca: limba şi literatura română, literatura universală, geografia economică, istoria filozofiei ş.a.

    Pornind de la caracteristicile generale ale demersului didactic actual, centrat pe elev şi, în consecinţă, centrat pe activităţi de învăţare, în activitatea curentă a profesorului de istorie pot fi identificate o sumă de roluri, complementare şi interdependente. Unul dintre aceste roluri îl constituie şi activitatea creatoare de situaţii de învăţare pornind de la programele şcolare (aşa-numitul curriculum intenţionat). Cunoaşterea temeinică a acestor programe reprezintă astfel premisa unei eficiente activităţi didactice.

    Programa şcolară este parte a Curricumului Naţional. Actualele programe şcolare subliniază rolul reglator al achiziţiilor elevilor în plan formativ. Axarea lor pe obiective/competenţe reprezintă singura modalitate prin care sintagma centrarea pe elev să nu rămână un simplu deziderat. Pentru a oferi coerenţă şi predictibilitate procesului de proiectare curriculară, s-au introdus programele şcolare centrate pe competenţe ce urmează a fi formate la elevi şi care să asigure corelarea conţinuturilor învăţării cu aceste competenţe. Proiectarea curriculumului pe competenţe vine în întâmpinarea cerectărilor din psihologia cognitivă, conform cărora prin competenţă se realizează în mod exemplar transferul şi mobilizarea cunoştinţelor şi a deprinderilor în situaţii/contexte noi şi dinamice.

    Competenţele generale se difinesc pe obiect de studiu şi se formează pe durata învăţământului liceal. Ele au un grad ridicat de generalitate şi complexitate şi au rolul de a orienta demersul didactic către achiziţiile finale ale elevului. Voi lua ca exemplu programa pentru clasa a XII/XIII, programă care vizează şi conţinuturi legate de istoria românilor în perioada interbelică. Astfel, competenţele generale ce urmează a fi dezvoltate pe parcursul acestui an de studiu sunt:

1. Utilizarea eficientă a comunicării şi a limbajului de specialitate

2. Exersarea demersurilor şi acţiunilor civice democratice

3. Aplicarea principiilor şi metodelor adecvate în abordarea surselor istorice

4. Folosirea resurselor care susţin învăţarea permanentă

    Din acestea se desprind competenţele specifice fiecărui conţinut. Competenţele generale şi specifice, care trebuie formate prin procesul de predare-învăţare a istoriei, promovează următoarele valori, atitudini şi comportamente:

· Coerenţă şi rigoare în gândire şi acţiune

· Gândire critică şi flexibilă

· Relaţionarea pozitivă cu ceilalţi

· Respectarea drepturilor fundamentale ale omului

· Dezvoltarea atitudinilor pro-active în viaţa personală şi cea socială

· Antrenarea gândirii prospective prin înţelegerea rolului istoriei în viaţa prezentă şi ca factor de predicţie a schimbărilor

· Rezolvarea pe cale non-violentă a conflictelor

· Acceptarea reprezentărilor multiple asupra istoriei, culturii, vieţii sociale

· Asumarea diversităţii etnice, sociale, religioase şi culturale

    Aşa cum se poate sesiza din analiza acestor competenţe generale, valori şi atitudini, istoria ca obiect de studiu în cadrul ariei curriculare Om şi societate, contribuie la formarea unor competenţe care vizează: comunicarea, participarea la rezolvarea problemelor comunităţii, învăţarea eficientă, educaţia permanentă. Transferul acestor competenţe spre domenii cât mai variate ale vieţii, operaţionalizarea lor în contexte noi, reprezintă un barometru important al învăţării adaptative, flexibile. Acest lucru presupune o regândire a actului didactic şi a rolurilor celor doi parteneri ai educaţiei: profesorul şi elevul. Noile roluri antrenează demersuri didactice bazate pe învăţarea centrată pe elevi (învăţarea prin descoperire, simularea, analiza surselor istorice, dezbaterea, jocul de rol, proiectul ş.a.).

    Adaptarea la noul context educaţional presupune un efort din partea celor doi parteneri ai educaţiei, în condiţiile în care formarea competenţelor nu este întotdeauna facilă. Se constată, nu rar, serioase lacune în pregătirea elevilor, precum şi lipsa unor deprinderi şi aptitudini pe care, la intrarea în ciclul inferior al liceului, elevul ar trebui să le stăpânească. Există, în consecinţă, anumite probleme în ceea ce priveşte atingerea competenţelor specifice, în particular, şi a celor generale, prin extensie. Astfel, lipsa unui vocabular specific istoriei, adeseori întâlnit îndeosebi la clasele Şcolii de Arte şi Meserii şi Anului de completare – şi nu numai -, îngreunează formarea competenţelor legate de utilizarea vocabularului şi informaţilor în comunicarea orală şi scrisă.

    Utilizarea surselor istorice, a metodelor şi tehnicilor adecvate istoriei pentru rezolvarea de probleme reprezintă o altă competenţă nu întotdeauna uşor de realizat. Acestei competenţe generale îi corespund  o serie de competenţe specifice referitoare la spaţiu şi timp. Amintesc:

- încadrarea unui eveniment sau unei serii de evenimente într-un context cronologic;

- plasarea evenimentelor şi proceselor istorice într-un context istoric mai larg românesc, european sau universal;

- realizarea de analize comparative şi sinteze referitoare la spaţii şi perioade istorice.

    Este ştiut faptul că formarea noţiunilor de spaţiu şi timp cer o atenţie sporită şi multă măiestrie din partea profesorului, având în vedere caracterul abstract al acestora. Alocarea unui număr insuficient de ore pentru atingerea acestor obiective în ciclul gimnazial, se resimte, adeseori acut, în clasele superioare, când elevul trebuie să dovedească abilitate în ceea ce priveşte operarea cu reprezentările spaţio-temporale. O bună parte a elevilor întâmpină însă greutăţi în această privinţă. De aceea, este necesară exersarea acestor competenţe, prin lecţii recapitulative, exerciţii de cronologie şi orientare spaţială, analizării spaţiilor istorice. Pot fi alocate ore speciale acestor activităţi având în vedere caracterul flexibil al programelor şcolare. După cum se subliniază la partea de Sugestii metodologice a programei de istorie pentru ciclul inferior al liceului: “programele sunt un punct de plecare comun pentru toţi profesorii şi, pe de altă parte, de a-i incita în interpretarea şi adecvarea acesteia la condiţiile specifice în care îşi desfăşoară activitatea.” Elementele care asigură acest reglaj sunt: posibilitatea intervenţiei profesorului în succesiunea elementelor de conţinut, cu condiţia asigurării coerenţei tematice şi atingerii competenţelor vizate, lipsa unor indicaţii orare asupra conţinuturilor, posibilitatea modificării, completării sau înlocuirii unor activităţi de învăţare, astfel încât acestea să permită elaborarea unei prognoze didactice personalizate.

  În consecinţă, la disciplina istorie, dezvoltarea obiectivelor/competenţelor generale ca şi a obiectivelor/competenţelor specifice în special, parcurgerea conţinuturilor, dar şi dezvoltarea unor valori şi atitudini în concordanţă cu idealul educaţional, reprezintă un demers didactic pe cât de greu, pe atât de creativ, un deziderat tangibil şi la îndemâna fiecărui profesor.

prof. Bărcuteanu Marius