Provincie românească cu o îndelungată existenţă, depozitara unei civilizaţii româneşti tradiţionale, precum şi locul unor interferenţe etnice particulare, Maramureşul a jucat un rol important în ansamblul istoriei româneşti şi nu numai.
Situat la 230, 40¢ longitudine răsăriteană şi 470, 50¢, 58¢ latitudine nordică, Maramureşul a suferit în decursul veacurilor mai multe modificări. La începutul sec. al XIV-lea Maramureşul avea hotare Carpaţii Păduroşi şi Munţii Rodnei, Lăpuşului, Oaşului şi Bârjavei, iar pe Câmpia Tisei se întindea până la Teceu, de unde începea ţinutul locuit de coloniştii germani, aduşi de regele Andrei al III-lea. În 1920, Maramureşul din dreapta Tisei a fost cedat Cehoslovaciei, iar în 1939 Ungariei, reducându-se la o suprafaţă de 3.381 km2, de la o suprafaţă de 10.354 km2.
Ca nume, Maramureşul este foarte vechi. În documente el nu figurează decât după ce vine în contact cu ungurii, fiind amintit pentru prima dată în 1199, când se consemnează desfăşurarea unei vânători în pădurile Maramureşului la care participa şi regele maghiar Emeric. În documentele latine el apare sub numele de: Maramorisius, Maramurus, Maramoros, Marmaţia ş.a. Interpretarea numelui diferă de la autor la autor. Dr. I. Mihalyi este de părere că Maramureşul ar deriva din cuvântul marmură, ceea ce pare să fie adevărată, deoarece marmură de calitate inferioară se găseşte în cantitate mare în mai multe localităţi din Maramureş.
„Graiul maramureşean” este unul dintre cele cinci subdialecte de bază ale dialectului daco-român. Acesta se vorbeşte în Maramureşul istoric în satele de pe văile Mara, Cosău şi Iza, şi cu mici variaţii pe Valea Vişeului şi a Apşei.
Trecutul acestei „ţări” se pierd în negura veacurilor. Rezultatele cercetărilor arheologice efectuate în ultimele decenii, conduc spre cea mai veche mărturie arheologică de pe teritoriul judeţului, cea care provine din localitatea Buşag, de lângă Baia Mare, şi care dovedeşte prezenţa omului aici încă din îndepărtata perioadă a paleoliticului (35.000 – 10.000 î. Hr.).
În epoca bronzului, civilizaţia care se dezvoltă este în legătură cu bogatele şi variatele resurse metalifere din zonă. Cultura Suciu de Sus, specifică acestei epoci, este răspândită pe o arie ce depăşeşte teritoriul de nord-vest al României, fiind una dintre cele mai importante culturi ale acestei perioade pentru întreaga Europă. De asemenea, recentele cercetări făcute la Lăpuş şi Rozavlea, situează Maramureşul printre cele mai vechi centre din Europa în care s-au confecţionat obiecte de fier, din localitatea Lăpuş provenind cel mai vechi topor de fier descoperit pe teritoriul ţării noastre, datând probabil chiar de la sfârşitul sec. al XIII-lea î. Hr.
În Ţara Maramureşului au trăit în antichitate triburile dacilor care au lăsat aici urme de locuire, obiecte şi câteva cetăţi. Din perioada dacică sunt atestate cetăţi la Sighet (Dealul Solovan), Onceşti (Dealul Cetăţii), Slatina şi Călineşti. Au fost găsite monede, vase şi obiecte de provenienţă grecească şi romană, ceea ce dovedeşte legăturile comerciale şi culturale cu civilizaţiile din zona Mării Mediterane, dar mai ales cu provincia romană Dacia. Deşi regiunea a rămas în afara teritoriului cucerit de Imperiul Roman, dacii locali au primit influenţele civilizaţiei romane.
Centre importante de olărit, prelucrarea metalelor, a bronzului şi mai târziu a fierului se găseau aici sau în zonele adiacente. Zăcămintele de sare cum este cel de la Slatina au fost exploatate încă din această perioadă.
După cucerirea romană, Provincia Dacia care se întindea până în apropierea Maramureşului a avut o importantă influenţă culturală şi economică în regiune, care în final a dus la romanizarea triburilor dacice de aici.
Ţara Maramureşului nu a fost niciodată dens populată, satele fiind mai rare şi răsfirate pe văi. În perioadele când populaţia a crescut, resursele limitate precum şi evenimente naturale sau istorice au determinat treceri repetate spre zonele învecinate mai prielnice: Moldova, Ardeal, Sătmar sau Polonia ajungând până în Moravia.
Datorită poziţiei mai ferite a Maramureşului, în perioada marilor migraţii, dintre triburile de goţi, huni, gepizi, vandali şi slavi, numai slavii au avut un impact asupra populaţiei locale.
În Evul Mediu, Maramureşul a fost caracterizat, din punct de vedere al organizării politico-administrative, de existenţa unor formaţiuni politice prestatale, cunoscute sub numele de cnezate şi voievodate: cnezatul Culea al Bogdăneştilor, cnezatul Mara, cel al Cosăului etc.).
Din secolul al XIV-lea, presiunea regilor Ungariei de a instaura şi aici feudalismul după model occidental s-a intensificat prin înnobilarea conducătorilor locali, cărora le-au fost înlocuite titlurile autohtone cu echivalentul din ierarhia aristocrată occidentală. În timp ce unii au acceptat schimbarea, integrându-se în nobilimea Ungariei, alţii au opus rezistenţă şi, în final, au trecut munţii spre regatul Poloniei, unde, remarcându-se prin fapte de arme, au primit ranguri nobiliare şi latifundii, o parte s-au oprit în Ţara Lăpuşului, înfiinţând pe noile domenii sate care au rezistat până astăzi (Cupşeni, Măgoaja) iar alţii au trecut Carpaţii răsăriteni şi au întemeiat voievodatul Moldova.
Rezistenţa în faţa ofensivei maghiare este atestată documentar, cel mai sugestiv, în cazul lui Bogdan de Cuhea, numit în documentele maghiare ale anilor 1342-1343 „necredincios” şi „răzvrătit”. De altfel, acelaşi Bogdan trece munţii în anul 1359 şi contribuie la formarea statului medieval Moldova, având, de atunci, un loc aparte în tradiţia istorică românească.
.jpg)
Întemeierea Moldovei a avut loc în două etape, în care s-au remarcat cele mai importante figuri din istoria Maramureşului. Mai întâi, Dragoş-Vodă din Bedeu, care, după victoria asupra tătarilor în expediţia organizată de regele Ludovic I de Anjou, a fost trimis, în 1351, să întemeieze un voievodat vasal Ungariei, în scop de apărare (o marcă de frontieră). În 1359, Bogdan-vodă din Culea, după ce s-a opus câţiva ani introducerii sistemului feudal ungar în Maramureş, a trecut munţii împreună cu oştenii săi şi l-a alungat pe Balc, urmaşul lui Dragoş şi a impus independenţa voievodatului Moldova faţă de Ungaria.
„Ţara Maramureşului” (termen întâlnit pentru prima dată într-un document din anul 1299) se remarcă după cucerirea maghiară şi introducerea instituţiilor medievale specifice, inclusiv a comitatului, prin continuarea existenţei unei autonomii locale în care rolul nobilimii româneşti, inclusiv în planul spiritualităţii, este bine documentat. Fiii lui Dragoş îşi doreau autonomie religioasă pentru Maramureş şi, în acest scop, Balc şi Drag s-au deplasat personal la Constantinopol, unde au obţinut, în anul 1391, de la patriarhie titlul de stavropighie pentru ctitoria lor, Mănăstirea Peri, iar egumenul de acolo devine ierarh al tuturor românilor din nord-vestul Transilvaniei. Sub influenţa exarhului din Peri, s-au tradus în limba română primele cărţi religioase.
Locuitorii plaiurilor maramureşene, chiorene, lăpuşene aveau, în secolele XIII-XIV, ca ocupaţie de bază agricultura şi păstoritul, dar şi preocupări meşteşugăreşti - extragerea şi transportul sării, prelucrarea metalelor preţioase din bogatele mine maramureşene.
Pentru extinderea acestei activităţi deosebit de rentabile, regii unguri au adus în Maramureş - la Baia Mare, Cavnic, Baia Sprie, Sighetu Marmaţiei - colonişti. Începând din secolul al XIII-lea, în cnezatele de câmpie cu sol fertil din Valea Tisei se fac colonizări cu maghiari şi saşi, care vor dezvolta aşezări cu caracter urban şi cetăţi de apărare ca acelea de la Visc (1299) şi Hust (1329). Aceste aşezări vor rămâne însă destul de izolate şi vor avea o prea mică influenţă asupra locuitorilor români din zonă.
Pentru secolele XI-XIV, populaţia Maramureşului este estimată la 8.000-10.000 de locuitori, densitatea fiind de 1 locuitor/km2. Satele aveau 10-25 de case, ceea ce înseamnă 50-100 de locuitori. În jurul anului 1530 populaţia Maramureşului ar fi ajuns la 33.570 de suflete (cu o medie teoretică de 336 locuitori pe aşezare), marcând o creştere demografică importantă, de 13% în ultimul veac. Apoi stagnează până în secolul al XVIII-lea când va începe din nou să crească, ajungând în secolul al XX-lea la 350.000 de locuitori, cam 3.000-4.000 pentru un sat.
În secolul al XV-lea încep să intre rutenii care fugeau de persecuţiile din Galiţia, mai întâi în regiunea Muncaciului, aduşi de cneazul Teodor Koriatovici, iar mai târziu şi în Maramureş ca lucrători pe domeniile nobiliare. Pentru a impulsiona activitatea minieră, autorităţile imperiale au încurajat venirea lucrătorilor cu experienţă din zone cu tradiţie în minerit. Atunci au ajuns polonezi, slovaci şi germani în localităţile cu activitate extractivă, mai întâi în cele cu saline. O importantă populaţie evreiască, venind din Galiţia, s-a stabilit în Maramureş, mai ales în oraşe, dar şi în sate unde jucau un rol preponderent în comerţ. Numărul lor a crescut de exemplu în satul Culea de la 15 persoane în 1771 la 320 în 1900.
În secolul al XVI-lea, din 100 sate maramureşene, 84 erau româneşti, 7 cu oaspeţi regali germani sau maghiari, 5 de ruteni şi pentru 4 sate nu există date.
Apariţia de timpuriu a unor centre urbane în Maramureş constituie o dovadă a dezvoltării vieţii economice în această zonă. Baia Mare (azi reşedinţa judeţului Maramureş), localitate atestată în documente scrise la 1329, sub numele de Rivulus Dominarum (Râul Doamnelor), împreună cu Baia Sprie, Sighetu Marmaţiei (menţionat la 1334), deveniseră centre importante de schimb pe pieţele cărora se întâlneau ţărani, meşteşugari şi negustori din satele maramureşene, din principalele oraşe transilvănene, precum şi din multe centre negustoreşti din Ţara Românească şi Moldova.
În timpul lui Matei Corvin, relaţiile acestuia cu nobilimea maramureşeană au fost strânse, din rândurile acesteia din urmă, regele maghiar şi-a ales oşteni destoinici, dar şi personal pentru garda regală. A conferit multor maramureşeni titlul de baron liber, care însemna că aveau supunere numai faţă de rege. Titlul se acorda în cazuri rare. Corvin a luat sub protecţie mănăstirea românească din Peri şi a numit comiţi români pentru Maramureş, între care, în 1467, bănăţeanul Pavel Chinezul. Maramureşenii din garda regală l-au scăpat pe rege după lupta de la Baia şi l-au dus, rănit,la Braşov. După această bătălie, Ştefan cel Mare a întreprins o incursiune de pedeapsă în Maramureş, trecând prin foc şi sabie oraşele de „oaspeţi regali”, inclusiv puternica cetate a Hustului.
După victoria otomană de la Mohács (1526) asupra regatului ungar, Maramureşul a fost integrat în Voievodatul Transilvania (1538).
În 1599, întregul Maramureş a ajuns în stăpânirea lui Mihai Viteazul, odată cu unirea celor trei principate.
După 1688, Maramureşul a devenit parte a Imperiului Austriac, odată cu Transilvania. În Maramureş nu a avut loc o trecere la unirea religioasă cu Roma ca în Ardeal. Greco-catolicismul în Maramureş a fost prezent prin apartenenţa religioasă a românilor la episcopia ruteană a Muncaciului, care a trecut la unire cu Roma odată cu celelalte episcopii din Galiţia. Biserica ortodoxă a rămas prezentă până spre sfârşitul secolului al XIX-lea prin câteva schituri care s-au afiliat stăreţiilor moldovene, îndeosebi celei de la Putna.
Viaţa grea a ţărănimii înăsprită şi mai mult prin noile obligaţiile fiscale şi militare introduse de stăpânirea habsburgilor, a determinat apariţia cetelor de haiduci, mai cu seamă în zonele muntoase din Făgăraş, Apuseni şi Maramureş. Cel mai de seamă conducător de haiduci maramureşeni a fost Pintea Viteazul (1670-1703), fiu de nobil român din Ţara Lăpuşului care a acţionat mai mulţi ani în sprijinul populaţiei, sfidând aristocraţia şi autorităţile austriece. I s-a alăturat lui Francisc Rakoczi al II-lea, care conducea răscoala curuţilor împotriva Imperiului Austriac, şi a cucerit Cetatea Chioarului. În 1703, armata lui Pintea a asediat cetatea Baia Mare, unde se afla vistieria imperială. Într-o ambuscadă, Pintea a fost împuşcat mortal în faţa porţii de sud a oraşului, în apropiere de Bastionul Măcelarilor. Împăratul Leopold I oferise pentru capul său un premiu în valoare de 5.000 de taleri imperiali, conform documentelor vremii, păstrate azi în Arhivele Statului din Baia Mare.
La 1717 a avut loc ultima invazie a tătarilor, care, deşi veneau ca aliaţi ai Moldovei împotriva oştirii austriece care atacase Moldova, nu s-au abţinut de la vechile obiceiuri şi, în trecerea prin Maramureş, au dat foc bisericilor de lemn, au luat prăzi, robi şi vite. Au fost opriţi la Cavnic de armata imperială, iar, la întoarcere, maramureşenii i-au surprins la Strâmtura, pe Valea Izei şi în Pasul Prislop, la Preluca Tătarilor, mai sus de Borşa. Puţinii tătari scăpaţi cu viaţă au lăsat prăzile, fugind spre Moldova.
Pe baza reglementărilor şcolare cuprinse în „Ratio educationis” (1777), dar mai ales după „Edictul de toleranţă” (1781), în tot cuprinsul Transilvaniei se înfiinţează şcoli elementare româneşti, pe baze confesionale. Printre alţii, cu îndrumarea şi controlul învăţământului confesional este însărcinat Gheorghe Şincai, cel care, în cei 12 ani ai Directoratului, înfiinţează peste 300 de şcoli. Şi în Maramureş, în această perioadă, au apărut asemenea lăcaşe de învăţământ la Ardusat, Şomcuta Mare, Borşa, Ieud, Baia Mare, Colţirea.
Istoria politică nu poate să nu consemneze participarea cetăţenilor din zona maramureşeană la momente precum revoluţia de la 1848-1849 sau la mişcarea naţională a românilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al –XX-lea. Vasile Lucaciu, supranumit „Leul din Şişeşti” sau George Pop de Băseşti sunt doi dintre reprezentanţii remarcabili ai elitei româneşti care au pregătit, prin demersurile lor, actul Unirii de la 1918, în urma căruia Transilvania, Banatul, Crişana şi o parte a Maramureşului s-a unit cu România.
Hotărârea Adunării Naţionale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 prevedea unirea cu România a întregului Maramureş, dar diplomaţii români prezenţi la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919 s-au limitat la a susţine, cu privire la hotarul de miazănoapte, frontiera pe Tisa (trasată în 1916) şi, astfel, partea nordică a Maramureşului a fost atribuită Cehoslovaciei. Ca urmare a sprijinului acordat de armata română Cehoslovaciei pentru blocarea ofensivei Ungariei bolşevice din anul 1919, înspre Slovacia, pentru o scurtă perioadă de timp, în întreg Maramureşul, la înţelegere cu autorităţile tânărului stat cehoslovac, a fost instalată administraţia militară şi civilă românească. Însă această înţelegere nu a mai fost ratificată şi, în 1920, s-a revenit la frontiera de pe Tisa. Partea de nord a Maramureşului (6.873 km2) a fost integrată în Rutenia carpatică din statul Cehoslovacia, teritoriu care, în 1939, a fost ocupat de Ungaria şi, în 1944, de Uniunea Sovietică. Din 1991, nordul Maramureşului aparţine Ucrainei. Partea de sud a Maramureşului (3.381 km2), devenit judeţul Maramureş în perioada interbelică, a stat sub ocupaţie maghiară între 1940-1944 şi a revenit României. Întrucât partea românească, cam o treime din Maramureşul istoric, rămânea regiune prea mică şi izolată geografic, în 1968 i s-au adăugat câteva regiuni apropiate prin tradiţii şi legăturile dintre oameni, pe care, de altfel, le stăpâniseră şi urmaşii lui Dragoş-Vodă, anume Ţara Lăpuşului, Ţara Chioarului şi partea răsăriteană din Ţara Codrului, constituind judeţul Maramureş actual.
Colectivizarea agriculturii (încheiată în 1962) a avut o amploare redusă în Maramureş, din cauza condiţiilor specifice de relief şi climă. Judeţul Maramureş s-a dezvoltat bine din punct de vedere economic pe seama intensificării industriei extractive şi de prelucrare a minereului, dar şi a exploatărilor forestiere extensive. Turismul a fost şi el un domeniu care s-a dezvoltat promiţător, beneficiind de potenţialul deosebit al zonei.
Reşedinţa judeţului a devenit municipiul Baia Mare, oraş atestat documentar în anul 1329 şi care a avut o evoluţie spectaculoasă, atât din punct de vedere demografic (de la 14.000 de locuitori în anul 1930 la aproximativ 140.000 astăzi), cât şi economic, fiind un centru urban important în această parte a ţării, cu o dezvoltare dinamică specifică.
Dacă până în 1989 industria minieră, chimică şi metalurgică au avut ponderea cea mai însemnată în economia judeţului, astăzi, activităţile tradiţionale ale zonei au fost treptat înlocuite sau completate de cele derivând din mediul concurenţial oferit de sistemul politic democratic şi de integrarea României în Uniunea Europeană. Turismul ar fi putut asigura o alternativă de lungă durată pentru o parte din forţa de muncă locală, beneficiind de potenţialul turistic al zonei, de frumuseţile naturale şi de tradiţiile şi istoria zonei. Cu excepţia micilor pensiuni particulare, aşteptările în acest sens nu s-au concretizat, din cauza slabelor resurse financiare pe plan local, dar mai ales a politicii inconsecvente dusă de autorităţi.
Odată cu decăderea industriei miniere după 1989 şi a industriilor de prelucrare a minereului şi a construcţiilor de maşini care depindeau de aceasta, urmată de reducerea drastică a exploatărilor forestiere, maramureşenii au plecat la muncă în ţară, şi, într-un număr mare, în ţări din Europa occidentală.
Nu putem încheia această scurtă prezentare a judeţului Maramureş, fără a sublinia valoarea incontestabilă a acestui judeţ, din punct de vedere cultural.
Cultura Ţării Maramureşului e bine cunoscută prin originalitatea şi puternicul său specific local, cum spunea folcloristul Tancred Bănăţeanu „un caracter cu totul original, cu elemente specifice pe care nu le găsim în alte zone”.
Izvorul acestei culturi originale se află atât în firea deosebită a locuitorilor, cât şi în relativa izolare geografică, în curbura nordică a Carpaţilor, înconjurat de munţi cu păduri greu de pătruns, care au favorizat cultura lemnului aşa de dezvoltată aici, şi a dat numele de Carpaţii Păduroşi pentru grupele de la nord şi est. Apoi, aici a fost mai întotdeauna un capăt de ţară, un ungher, dincolo de munţi locuind popoarele slave. Iarna, zăpezile mari şi mulţimea fiarelor sălbatice făceau trecătorile greu accesibile. Trecerile peste munţi, mai ales cele pentru comerţ, se făceau în grup de teama răufăcătorilor şi a animalelor sălbatice, cum relata şi un personaj celebru, Simplicius Simplicissimus, dintr-un roman picaresc al scriitorului german Hans Jakob Christoffel von Grimmelshausen, de la jumătatea secolului al XVII-lea: „Spre Transilvania nu pot călători două, trei sau patru persoane, cum călătoresc calfele în Germania, ci călătoria se face cam de câteva ori pe an, în mare tovărăşie, cu bunuri sau cu alte vreo 50 de căruţe maramureşene.”
Traiul în Maramureş este destul de diferit de al zonelor din jur, pentru că nu se poate asigura numai din agricultură. În secolul al XVIII-lea producţia agricolă abia putea hrăni o treime din populaţie. Creşterea animalelor şi schimbarea lor pe grâne în zonele de câmpie, exploatările forestiere, prelucrarea lemnului şi muncile sezoniere „pă ţară”, adică în alte regiuni care necesitau forţă de muncă, erau o necesitate.
Starea socială deosebită a maramureşenilor, conduşi de o nobilime românească locală, care în timp s-a integrat în ţărănimea satelor şi a dat naştere unei clase de oameni liberi, scutiţi de obligaţii şi taxe, i-a stimulat să conserve şi să promoveze cu mândrie valorile proprii în construcţie, îmbrăcăminte, artă şi limbă. Sub oblăduirea acestor nobili locali s-au făcut printre cele dintâi traduceri ale textelor religioase în limba română, în graiul maramureşean: Codicele voroneţean, Psaltirea şcheiană, Psaltirea voroneţeană, Psaltirea Hurmuzachi.
Datinile străvechi s-au păstrat curate şi neaşteptat de vii în Maramureş. Cântecele, dansurile, portul ţărănesc, mâncărurile, precum şi meşteşugul olăritului şi al lucrului cu lemnul la construcţia caselor, bisericilor, porţilor, troiţelor sau obiectelor casnice ca fusele cu zurgălăi sau pecetarele au constituit un valoros subiect de studiu pentru etnografi din mai multe ţări, dar şi de admiraţie pentru vizitatorii zonei.
Bibliografie
- Bănăţeanu, Tancred, Portul popular din regiunea Maramureş: zonele Oaş, Maramureş, Lăpuş, Editat de Casa Creaţiei Populare, Baia Mare, 1965;
- Drîmba, Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei româneşti, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1987, vol. 2;
- Filipaşcu, Alexandru, Istoria Maramureşului, Baia Mare, Editura Gutinul, 1997;
- Filipaşcu, Alexandru, Voievodatul Maramureşului - Originea, structura şi tendinţele lui, Sibiu, 1945;
- Iorga, Nicolae, Istoria românilor, Partea II, Vol. 2, Oameni ai pământului (până la anul 1000), Bucureşti, 1936, şi Vol. 3, Ctitorii, Bucureşti, 1937;
- Postică, Gheorghe, Civilizaţia veche românească din Moldova, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1995;
- Retegan, Ioan, Bandula, Octavian, Grigorescu, Mihai, Husian, Mihai, Nădişan, Ioan, Maramureş. Monografie, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1980;
- Tomi, Marian Nicolae, Maramureşul istoric în date, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2005.
prof. Bărcuteanu Marius